Din crânguri albe, vestejite,
Şi poleite-n strat de brumă
S-aude-un zgomot de copite
Soseşte Doamna, Alba.

Sub cer senin, cu lună plină
S-arată-n straturi de lumină
Sosind cu mare vijelie
Femeia ce nu vrea să ştie

Nici plâns, nici bocete
Doar moarte ne-ntinată
Feciori din casă o să fure…
Ea morţii e-nchinată.

Şi mor pe capete feciorii
În sat e jale mare
Pe toţi sătenii-i trec fiorii
Gândind la-a Doamnei cale

Şi-n Sân’ Dumitru s-aprind focuri
Şapte fecioare-i cos cămaşă
Feciorii jar azvârl prin locuri
Ca s-o-ndeparte de-a lor casă

Cămaşa-i pusă-n cruce-n crâng
Şi nimeni n-a s-o vadă
Pe Alba cum se-mbracă-n ea
În alt loc să purceadă…